Kalligram / Archívum / 1996 / V. évf. 1996. április – Éneklő Borz / Haza a magasból

Haza a magasból

Scuturîndu-se, dudele răscoapte îşi imprimă forma

în moliciunea asfaltului: un crater minuscul, umplut

cu zeama sîngerie; apoi, se evaporă şi acesta, în drumul

ei spre nefiinţă.

Gîzelor negre, lucioase, toropite de boarea polenului

între petalele galbene de păpădie, nu le este dat să

vadă toate acestea: în ele, curiozitatea nu trăieşte.

Adăstăm şi noi în înaltul frunzişului, cedînd miresmelor

amăgitoare; coborîm pleoapele, dar, chiar şi

aşa, totul se vede: frunzele de stînjenel între firele de

iarbă prăfuită, cărarea care trece drumul, cişmeaua de

pe colţ. Dedesubtul nostru, în dreptul arboreluî, fîşia

de beton se întrerupe; începe drumul pietruit, şi poteca

trece chiar la „îmbinarea” acestora.

Nimic nu mişcă, nimic, nimeni, nicăieri.

Aerul zboară greu, cu o lentoare de duminică.

Atmosferă am putea zice chiar de plictiseală, dar nu,

nu este. Mai sus, dogoarea e la fel de insuportabilă.

Prin capricioasa crăpăură a burlanului ruginit, cerne,

fin, un praf de muşchi uscat. Deasupra olanelor, aerul

vibrează păstos; ne-am lăsa mai jos, pentru a-i oferi

privirii un alt unghi, mai teşit – din dorinţa surprinderii

unor efecte rare –, dar întoarcerea e imposibilă.

Strada apare ca un M cu picioarele lăbărţate. Dar

aceasta se observă abia din înălţmi, din care celelalte

imagini se vor aglutina, estompîndu-se ca o fizionomie

ce se pierde-n zare, ca o – PORLADÓ HAZÁCSKA.