Haza a magasból
Scuturîndu-se, dudele răscoapte îşi imprimă forma
în moliciunea asfaltului: un crater minuscul, umplut
cu zeama sîngerie; apoi, se evaporă şi acesta, în drumul
ei spre nefiinţă.
Gîzelor negre, lucioase, toropite de boarea polenului
între petalele galbene de păpădie, nu le este dat să
vadă toate acestea: în ele, curiozitatea nu trăieşte.
Adăstăm şi noi în înaltul frunzişului, cedînd miresmelor
amăgitoare; coborîm pleoapele, dar, chiar şi
aşa, totul se vede: frunzele de stînjenel între firele de
iarbă prăfuită, cărarea care trece drumul, cişmeaua de
pe colţ. Dedesubtul nostru, în dreptul arboreluî, fîşia
de beton se întrerupe; începe drumul pietruit, şi poteca
trece chiar la „îmbinarea” acestora.
Nimic nu mişcă, nimic, nimeni, nicăieri.
Aerul zboară greu, cu o lentoare de duminică.
Atmosferă am putea zice chiar de plictiseală, dar nu,
nu este. Mai sus, dogoarea e la fel de insuportabilă.
Prin capricioasa crăpăură a burlanului ruginit, cerne,
fin, un praf de muşchi uscat. Deasupra olanelor, aerul
vibrează păstos; ne-am lăsa mai jos, pentru a-i oferi
privirii un alt unghi, mai teşit – din dorinţa surprinderii
unor efecte rare –, dar întoarcerea e imposibilă.
Strada apare ca un M cu picioarele lăbărţate. Dar
aceasta se observă abia din înălţmi, din care celelalte
imagini se vor aglutina, estompîndu-se ca o fizionomie
ce se pierde-n zare, ca o – PORLADÓ HAZÁCSKA.